Amintiri din Epoca de Aur

Ieri am avut bucuria unei discutii (generoasa, de o ora si jumatate, cat un film) cu domnul Cristian Mungiu. Multipremiat pentru Occident si 4,3,2, multicautat zilele acestea pentru premiera pe care o va avea in toamna cu Amintiri din Epoca de Aur, dl. Mungiu si-a facut totusi timp sa se intereseze de niste tineri perfect anonimi care fac un festival de scurtmetraje – ce-i drept, “mai putin” anonim.

Am vazut “Amintirile” in cadrul unei avanpremiere, insa in toamna intra in cinematografe si abia astept sa-l revad – e vorba de un grupaj de 6 filme de scurt si mediu metraj despre Romania comunista vazuta prin tot atatea legende urbane. S-a ras cu lacrimi.

Cristian Mungiu semneaza scenariul integral, iar regia impreuna cu colegii de generatie Ioana Uricaru, Hanno Hoefer, Razvan Marculescu si Constantin Popescu.

Legendele sunt Recuperate Refolosite si Reconditionate, evocand in cheie comica epoca in care “fotoshopul” nu-i era accesibil decat tovarasului Secretar General al Partidului Comunist, iar cofrajele de oua erau moneda de schimb pentru zahar, faina sau... cativa ani de inchisoare, daca nu stateai la coada pentru ele. Bonnie si Clyde din legenda lui Mungiu au preocupari ceva mai marunte decat banditii de legenda ai Americii, dar ii pasc pedepse comparabile...

Despre Amintiri din Epoca de Aur, dl Mungiu spunea ca e genul de film in care conteaza mai mult ce spui decat cum o spui, cinematografic. Cu toate astea, stilul il cam tradeaza si-l recunoastem fara drept de apel in “Legenda vanzatorilor de aer” si-n “Legenda soferului de gaini”. Filmul va fi proiectat in doua parti - Tovarasi, viata e frumoasa si Dragoste in timpul liber.

Mai multe, pe site-ul oficial amintiridinepocadeaur.ro.

UPDATE:
Cristian Mungiu pt ADEVARUL: „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile“ e un film de autor care reflectă concepţia mea despre cinema în acest moment. „Amintiri din Epoca de Aur“ e un film colectiv produs de mine în principal pentru a încuraja publicul român să se întoarcă la cinema.

L-am prezentat în foarte multe locuri şi cu cât intri mai adânc în România profundă, cu atât constaţi că limbajul filmului de artă pentru un spectator care şi-a pierdut de mult obiceiul să mai vină la cinematograf e prea complicat.

Oamenii se uită la televizor, unde totul e clar, spus pe gură, nu te pune nimeni la încercare. Ca atare, mi-am dorit să fac un film care să umple golul dintre filmele americane, care sunt entertainment, fără nicio preocupare, şi filmul de artă.